dimanche 27 janvier 2008
mercredi 8 août 2007
cap XIV(final) Don Juan si eliberarea de iluzii
Sunt clipe în care îţi spui că viaţa n-are nici un sens, în afară să te facă să suferi; dar după astfel de meditaţii, şi mai ales dacă le relativizezi, dacă le priveşti puţin cu neseriozitate, conştientizezi cu claritate că ai posibilitatea să duci o existenţă bazată pe satisfacerea imediată a pulsiunilor, stare care-ţi aduce multe avantaje, adică trăirea existenţei fără prea multă filosofie şi fără să te gândeşti prea mult la viitor.
Când simţeam că viaţa mea e plictisitoare, mă apucam să citesc romane erotice. Anais Nin, spre exemplu, îşi nota impresiile după fiecare partidă de sex, în schimb eu eram cam uitucă la capitolul acesta. De fapt, nici nu aveam cu ce să mă laud.
Neavând o viaţă sexuală bogată, dar dorindu-mi să am, scriam texte de genul :
‚Să ne imaginăm că, pentru o zi, omul şi-ar pierde toate facultăţile raţionale şi nu i-ar rămâne decât dorinţa sexuală.
Oamenii ar merge pe stradă goi sau îmbrăcaţi transparent şi nu s-ar gândi decât la ritualuri de împerechere. Fidelitatea n-ar fi în pericol (în cazul în care nivelul de inteligenţă al omului ar fi măcar la nivelul delfinului); într-un tramvai de exemplu, fiecare scaun ar avea o gaură în mijloc, în care câte un tip şi-ar introduce organul, iar o femeie s-ar aşeza în el, ca din întâmplare sau voit.
Să ne imaginăm că ar fi la modă tatuajul penisului care ar putea semăna cu un şarpe galben, cu clopoţei, cobră etc.
Să ne imaginăm că sperma ar avea gust de milkshake de vanilie, iar sucul păsăricii de whisky cream. Toată lumea n-ar bea decât whisky cream cu milkshake. Iar după aceea, ar merge la toaletă şi ar defeca o pastă cu gust de tiramisu. N-am mai avea nevoie de coloranţi sau E-uri, care sînt cancerigene şi lumea ar mânca tiramisu care defecat ar avea gust de orez în lapte. Şi aşa mai departe.’
Din fericire pentru mine se apropiau sărbătorile de iarnă şi cu ele o potolire a setei mele senzuale.
Era ajunul Crăciunului şi eu, împreună cu Cornelia si Briana, ne gândeam ce aveam să facem de Revelion. Nici una nu aveam prieten şi nici planuri pentru petrecerea Noului An. Cu gaşca lui Rin rupsesem legăturile, nu mai aveam chef să-l revăd pe Denis. Voiam să-mi trăiesc viaţa într-un mod cât se poate de autentic. Adică să agăţ un tip pentru mine şi nu de ochii lumii.
Toate trei ne-au întâlnit într-un bar din pasajul Vulturul Argintiu, pe la 19 seara, un bar descoperit de curând. La ora asta, mai găseai o masă liberă, după ora 21 totul era full. Ne-am aşezat şi noi la o masă şi am comandat nişte beri, urându-ne să găsim un tip fain. Din difuzoare începu să curgă o piesă de Depeche Mode, Personal Jesus: You’re own, personal Jesus, Someone to be your friend, someone who cares...
Peste câteva minute, o gaşcă de tipi mişto s-au instalat la masa din apropierea noastră. Doi dintre ei, un brunet şi un blond, se tot uitau în direcţia noastră.
După câteva minute, brunetul a venit la masa noastră şi ne-a spus, cu un aer jucăuş:
-Salut, sînt Josh. Mi-ar face plăcere să ne cunoaştem.
(...)
Când simţeam că viaţa mea e plictisitoare, mă apucam să citesc romane erotice. Anais Nin, spre exemplu, îşi nota impresiile după fiecare partidă de sex, în schimb eu eram cam uitucă la capitolul acesta. De fapt, nici nu aveam cu ce să mă laud.
Neavând o viaţă sexuală bogată, dar dorindu-mi să am, scriam texte de genul :
‚Să ne imaginăm că, pentru o zi, omul şi-ar pierde toate facultăţile raţionale şi nu i-ar rămâne decât dorinţa sexuală.
Oamenii ar merge pe stradă goi sau îmbrăcaţi transparent şi nu s-ar gândi decât la ritualuri de împerechere. Fidelitatea n-ar fi în pericol (în cazul în care nivelul de inteligenţă al omului ar fi măcar la nivelul delfinului); într-un tramvai de exemplu, fiecare scaun ar avea o gaură în mijloc, în care câte un tip şi-ar introduce organul, iar o femeie s-ar aşeza în el, ca din întâmplare sau voit.
Să ne imaginăm că ar fi la modă tatuajul penisului care ar putea semăna cu un şarpe galben, cu clopoţei, cobră etc.
Să ne imaginăm că sperma ar avea gust de milkshake de vanilie, iar sucul păsăricii de whisky cream. Toată lumea n-ar bea decât whisky cream cu milkshake. Iar după aceea, ar merge la toaletă şi ar defeca o pastă cu gust de tiramisu. N-am mai avea nevoie de coloranţi sau E-uri, care sînt cancerigene şi lumea ar mânca tiramisu care defecat ar avea gust de orez în lapte. Şi aşa mai departe.’
Din fericire pentru mine se apropiau sărbătorile de iarnă şi cu ele o potolire a setei mele senzuale.
Era ajunul Crăciunului şi eu, împreună cu Cornelia si Briana, ne gândeam ce aveam să facem de Revelion. Nici una nu aveam prieten şi nici planuri pentru petrecerea Noului An. Cu gaşca lui Rin rupsesem legăturile, nu mai aveam chef să-l revăd pe Denis. Voiam să-mi trăiesc viaţa într-un mod cât se poate de autentic. Adică să agăţ un tip pentru mine şi nu de ochii lumii.
Toate trei ne-au întâlnit într-un bar din pasajul Vulturul Argintiu, pe la 19 seara, un bar descoperit de curând. La ora asta, mai găseai o masă liberă, după ora 21 totul era full. Ne-am aşezat şi noi la o masă şi am comandat nişte beri, urându-ne să găsim un tip fain. Din difuzoare începu să curgă o piesă de Depeche Mode, Personal Jesus: You’re own, personal Jesus, Someone to be your friend, someone who cares...
Peste câteva minute, o gaşcă de tipi mişto s-au instalat la masa din apropierea noastră. Doi dintre ei, un brunet şi un blond, se tot uitau în direcţia noastră.
După câteva minute, brunetul a venit la masa noastră şi ne-a spus, cu un aer jucăuş:
-Salut, sînt Josh. Mi-ar face plăcere să ne cunoaştem.
(...)
cap XIII O mica satisfactie Bulevardul Iluziilor colt cu strada Libertatii
Ca să uit de viaţa mea sentimentală prăpăstioasă, vara aceea am stat mult timp pe chat. Aveam conversaţii sub diverse pseudonime, cu tot felul de oameni; scopul principal era să uit de deşertăciunea vieţii mele şi să încerc să mă amuz puţin.
Mă distram să agăţ pe unul şi altul, apoi, după ce discuţia lua o întorsătura serioasă, să le dau întâlnire undeva şi eu să nu mă prezint. Voiam să devin o fiinţă rece, să trăiesc doar momentul şi în rest să nu-mi mai pese de nimic altceva.
(...)
Vara aia am ajuns numărul 1 în topul chatului. Eram în stare să chetuiesc până şi 24 de ore non-stop. Uneori, când mă apuca nostalgia, pândeam nickul hackerul. În sinea mea, voiam să ştiu dacă a ajuns în Anglia ; speram să fi suferit şi el puţin. Aveam chef de dulcea senzaţie a răzbunării.
Ca întotdeauna de când mă ştiam, şi contrar sentimentelor de iubire împărtăşită, senzaţia dulce a răzbunării nu se lăsă prea mult timp aşteptată. Într-o zi am văzut pe lobby mult aşteptatul nick hackerul din vise. N-am stat pe gânduri şi l-am întrebat direct:
-De unde eşti? Eu sînt din Anglia.
Ştiam că dacă va auzi de Anglia, va răspunde. Şi a fost exact cum m-am gândit. Apoi am continuat:
-În ce zonă activezi?Raţională sau iraţională?
El mi-a răspuns ca şi cum ar fi avut o revelaţie:
-Hopa.
Apoi a adăugat:
-Păi în vise.
I-am răspuns ironic, ştiind că el nu va sesiza nuanţa mea:
-Da. Asta ştiu.
M-a provocat:
-Depinde cum consideri tu că sînt visele, mi-a întors-o, dornic de o sondare a terenului.
I-am răspuns pe măsură:
-Păi visele sînt iraţionale când le visezi şi raţionale când se întâmplă.
El a completat rapid cu:
-Şi de fapt sînt vampir energetic. Apar în visele muritoarelor şi profit de ele.
Îşi intrase în stilul lui caracteristic.
-Da, am auzit, i-am răspuns eu, cu o uşoară tristeţe.
Apoi, să nu las nici o îndoială, am adăugat:
-Citind în dicţionar.
Totuşi, n-am putut să mă abţin şi vorbele mi-au luat-o pe dinainte:
-Şi îţi mai place meseria asta sau te-ai lăsat de ea?
-Îmi mai place, mi-a răspuns el, sigur pe sine.
-Mă bucur să aud, am continuat eu jocul.
-Numai că am îmbătrânit şi începe frate-miu să-mi fure locul.
O, auzeam o urmă de modestie, înclinaţie pe care nu i-o întâlnisem nici o clipă înainte.
-Şi în afară de vampirismu ăsta, când te trezeşti, ce zonă a pământeanului ţi se pare mai apetisantă?
-Adică la ce te referi exact? m-a întrebat, confuz.
Nu voiam să-l enervez, nu asta era intenţia mea. Am simplificat:
-În afară de activitatea ta de hacker din vise, adică aceea de a tulbura muritoarele, când te saturi de asta, ce alte activităţi te atrag?
-Prizatu, pictatu, fotografia.
Apoi m-a întrebat:
-Şi esti din Anglia?
-Da, am răspuns satisfacută.
Aveam să aflu în curând dacă a fost sau nu acolo. Răspunsul a venit într-o secundă:
-Am stat un an în Anglia.
M-am prefăcut surprinsă şi l-am întrebat când.
-Am venit acum două luni, a precizat el.
-Şi cum a fost?De ce n-ai rămas?n-am putut eu să mă abţin.
-A fost naşpa, mi-a răspuns sincer.
L-am întrebat de ce, nu fără să zâmbesc în sinea mea.
-Dacă mă duceam ca student, poate era frumos, mi-a zis cu o uşoara tristeţe. să-ţi imaginezi, ca să te simţi satisfăcut.
(...)
Mă distram să agăţ pe unul şi altul, apoi, după ce discuţia lua o întorsătura serioasă, să le dau întâlnire undeva şi eu să nu mă prezint. Voiam să devin o fiinţă rece, să trăiesc doar momentul şi în rest să nu-mi mai pese de nimic altceva.
(...)
Vara aia am ajuns numărul 1 în topul chatului. Eram în stare să chetuiesc până şi 24 de ore non-stop. Uneori, când mă apuca nostalgia, pândeam nickul hackerul. În sinea mea, voiam să ştiu dacă a ajuns în Anglia ; speram să fi suferit şi el puţin. Aveam chef de dulcea senzaţie a răzbunării.
Ca întotdeauna de când mă ştiam, şi contrar sentimentelor de iubire împărtăşită, senzaţia dulce a răzbunării nu se lăsă prea mult timp aşteptată. Într-o zi am văzut pe lobby mult aşteptatul nick hackerul din vise. N-am stat pe gânduri şi l-am întrebat direct:
-De unde eşti? Eu sînt din Anglia.
Ştiam că dacă va auzi de Anglia, va răspunde. Şi a fost exact cum m-am gândit. Apoi am continuat:
-În ce zonă activezi?Raţională sau iraţională?
El mi-a răspuns ca şi cum ar fi avut o revelaţie:
-Hopa.
Apoi a adăugat:
-Păi în vise.
I-am răspuns ironic, ştiind că el nu va sesiza nuanţa mea:
-Da. Asta ştiu.
M-a provocat:
-Depinde cum consideri tu că sînt visele, mi-a întors-o, dornic de o sondare a terenului.
I-am răspuns pe măsură:
-Păi visele sînt iraţionale când le visezi şi raţionale când se întâmplă.
El a completat rapid cu:
-Şi de fapt sînt vampir energetic. Apar în visele muritoarelor şi profit de ele.
Îşi intrase în stilul lui caracteristic.
-Da, am auzit, i-am răspuns eu, cu o uşoară tristeţe.
Apoi, să nu las nici o îndoială, am adăugat:
-Citind în dicţionar.
Totuşi, n-am putut să mă abţin şi vorbele mi-au luat-o pe dinainte:
-Şi îţi mai place meseria asta sau te-ai lăsat de ea?
-Îmi mai place, mi-a răspuns el, sigur pe sine.
-Mă bucur să aud, am continuat eu jocul.
-Numai că am îmbătrânit şi începe frate-miu să-mi fure locul.
O, auzeam o urmă de modestie, înclinaţie pe care nu i-o întâlnisem nici o clipă înainte.
-Şi în afară de vampirismu ăsta, când te trezeşti, ce zonă a pământeanului ţi se pare mai apetisantă?
-Adică la ce te referi exact? m-a întrebat, confuz.
Nu voiam să-l enervez, nu asta era intenţia mea. Am simplificat:
-În afară de activitatea ta de hacker din vise, adică aceea de a tulbura muritoarele, când te saturi de asta, ce alte activităţi te atrag?
-Prizatu, pictatu, fotografia.
Apoi m-a întrebat:
-Şi esti din Anglia?
-Da, am răspuns satisfacută.
Aveam să aflu în curând dacă a fost sau nu acolo. Răspunsul a venit într-o secundă:
-Am stat un an în Anglia.
M-am prefăcut surprinsă şi l-am întrebat când.
-Am venit acum două luni, a precizat el.
-Şi cum a fost?De ce n-ai rămas?n-am putut eu să mă abţin.
-A fost naşpa, mi-a răspuns sincer.
L-am întrebat de ce, nu fără să zâmbesc în sinea mea.
-Dacă mă duceam ca student, poate era frumos, mi-a zis cu o uşoara tristeţe. să-ţi imaginezi, ca să te simţi satisfăcut.
(...)
Cap XII Un hacker si o uniune de convenienta Bulevardul Iluziilor colt cu strada Libertatii
Eram lămurită şi cum sta treaba cu aventurile pe munte ; Ciresarii vorbea despre o stare ideală, romantiza plimbările pe munte, la fel ca majoritatea prozatorilor din vremea aceea ; romantismul ăsta e o stare al naibii de păcătoasă, pentru că te face sa visezi la ceva care nu există.
În mod normal ar fi trebuit să urmeze o perioadă foarte calmă din viaţa mea, în care singurul meu scop să fie învăţatul, asistarea la toate cursurile, renunţarea la alcool, la gândul despre sex, în vederea unei vieţi pure, care să mă vindece pe veci de pofte şi să mă conducă înspre idealul femeilor românce în general : întemeierea unei relaţii bazate pe iubire şi înâelegere, cu un macho-man mioritic, care să-mi pretindă fidelitate şi după vreun an de căsătorie să-mi propună un sex în trei.
În schimb, îmi trăiam viaţa într-o indiferenţă pe care uneori o confundam cu boemia: mă duceam la cursuri uneori, când aveam chef, şi pentru că nu-mi ajungea bursa, mai făceam întrebări pentru concursurile de cultură de la ProTV, cu care ocazie învăţam o groază despre istoria lumii, despre ştiinţă, biologie, cinema ; în astfel de momente îmi petreceam vremea util, îmi construiam un bagaj de cunoştinţe care serveşte omului în general după ce şi-a consumat toate pasiunile şi când nu-i mai rămâne decât să se lanseze în lungi discuţii interminabile despre câte se întâmplă în lume.
Erau şi momente în care simţeam o plictiseală totală faţă de tot şi de toate, o plictiseală care se pogora asupra mea ca o ceaţă groasă, în care nu mai vezi nimic ; într-un astfel de moment mi-am făcut intrarea în lumea chatului.
Ziua în care am început să vorbesc pe chat prima oară a însemnat pentru mine descoperirea unui univers în care am putut să-mi înving cât de cât timiditatea. Când vorbeşti cu cineva care nu are habar de identitatea ta, căruia poţi să-i îndrugi verzi şi uscate, poţi să fii cine vrei tu, scapi de limita învelişului uman, de diferenţa dintre sexe, îţi construieşti un univers aşa cum îl vrei tu. E ca şi cum ţi-ai oferi o călătorie în afara trupului şi ai deveni altcineva, e o chestie liberatoare.
Dacă la început răspundeam tuturor celor ce mă întrebau din start : asl, pls şi alte prescurtări idioate de genul asta, după o vreme am învăţat că ăştia se numesc ţărani, aşa că am început să ma centrez pe cei care scriau o frază inteligentă pe ecran din prima clipă a conversaţiei. De exemplu : la tine plouă ?sau : citesc Eliade sau orice altceva care era inteligent.
Într-o seară, pe când ascultam Linking Park, In The End, la puţină vreme de la intrarea mea în lumea internetului, am văzut pe loby un nick neobişnuit : hackerul.
Îmi alesesem ca nick cafeaua-cu-sare şi în scurt timp, după câteva replici cu Noni, după cum mi-a spus că-l cheamă, i-am cerut o poză. Când mi-am verificat mailul, am rămas traznită. Îmi trimisese trei poze: una care îl înfăţişa, un puşti cu părul negru, cârlionţat şi purtând un tricou cu o formaţie punk ; alta, în care era ras în cap, dar nu radical, pentru că avea capul ca tatuat cu tot felul de cerculeţe, iar a treia poză cu o tipă senzuală, cu buze pline, brunetă, cu părul scurt.
-Dar cu tipa ce-i ?l-am întrebat, curioasă.
-E idealul meu de femeie, am văzut pe ecran.
Mă gândeam că tipa era total diferită de mine, eu fiind la vremea aceea roşcată, cu părul lung.
-Bună gagica, i-am spus, cu o uşoară urmă de regret, dar care nu avea cum să transpară pe ecran.
-Dar îmi plac şi blondele, şi roscatele, mi-a răspuns, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul.
(...)
Într-un final am văzut apropiindu-se de mine un puşti nu foarte înalt, cu nişte căşti pe urechi şi un tricou imprimat cu o formaţie punk. ‘Ce crud e’ mi-am zis, gândindu-mă că n-o s-avem ce discuta, cu toate ca impresia asta avea să mi se şteargă curând.
Ne-am luat o cafea cu cicoare şi ne-am aşezat la prima masă de pe terasă. De la bun început, Noni a afişat o siguranţă de sine, secondată de un jemenfisim care îl prindea ; uneori mă privea în ochi întrebător, cu un zâmbet în colţul gurii, curios ce gândesc cu adevărat despre întâlnirea noastră, eu care făceam eforturi să par dezinvoltă, dar eram deja subjugată de farmecul lui.
Mă aşteptam să-mi spună din moment în moment că era timpul să plece la serviciu-avea un job part-time la un net ; era trecut de ora 12 şi pe la 13 trebuia să fie acolo, dar el se încăpăţâna să vorbească cu mine despre o grămadă de subiecte, dar în acelaşi timp aruncându-mi priviri incandescente, ca şi cum ele erau o perdea ce masca singurul subiect la care ne gândeam de fapt amândoi.
Puştiul era plin de viaţă, îmi vorbea de role şi de jocuri pe calculator ( counter strike şi diablo), era spontan, nu avea idei fixe, era un amestec ciudat de copilărie, indolenţă, ambiţie şi deşteptăciune. Era un tip de băiat pe care nu-l mai întâlnisem.
După aia ne-am dus în Cişmigiu şi el s-a aşezat călare pe o bancă, în acelaşi timp privindu-mă cu subînţeles, ceea ce m-a făcut să ma simt ciudat, pentru că nu mai avusesem niciodată o întâlnire cu cineva atât de tânăr. Bine, nu era mai tânăr ca mine decât cu 3 ani, dar avea alura unui pusşti.
Mi-a povestit cum a spart nişte servere de la o binecunoscută televiziune naţională, cum a luat nişte logouri de la un net, era isteţ foc. Aveam de-a face cu un hacker, o creatură inteligentă şi plină de farmec.
După-amiaza, în timp ce el era la serviciu, am intrat din nou pe chat şi Noni mi-a vorbit despre muzică, despre viaţă, simţeam că se leaga ceva ; ‘dacă vrei vino la mine deseară, bem bere, ascultăm muzică,’ i-am spus şi, spre surprinderea mea, a venit.
(...)
În mod normal ar fi trebuit să urmeze o perioadă foarte calmă din viaţa mea, în care singurul meu scop să fie învăţatul, asistarea la toate cursurile, renunţarea la alcool, la gândul despre sex, în vederea unei vieţi pure, care să mă vindece pe veci de pofte şi să mă conducă înspre idealul femeilor românce în general : întemeierea unei relaţii bazate pe iubire şi înâelegere, cu un macho-man mioritic, care să-mi pretindă fidelitate şi după vreun an de căsătorie să-mi propună un sex în trei.
În schimb, îmi trăiam viaţa într-o indiferenţă pe care uneori o confundam cu boemia: mă duceam la cursuri uneori, când aveam chef, şi pentru că nu-mi ajungea bursa, mai făceam întrebări pentru concursurile de cultură de la ProTV, cu care ocazie învăţam o groază despre istoria lumii, despre ştiinţă, biologie, cinema ; în astfel de momente îmi petreceam vremea util, îmi construiam un bagaj de cunoştinţe care serveşte omului în general după ce şi-a consumat toate pasiunile şi când nu-i mai rămâne decât să se lanseze în lungi discuţii interminabile despre câte se întâmplă în lume.
Erau şi momente în care simţeam o plictiseală totală faţă de tot şi de toate, o plictiseală care se pogora asupra mea ca o ceaţă groasă, în care nu mai vezi nimic ; într-un astfel de moment mi-am făcut intrarea în lumea chatului.
Ziua în care am început să vorbesc pe chat prima oară a însemnat pentru mine descoperirea unui univers în care am putut să-mi înving cât de cât timiditatea. Când vorbeşti cu cineva care nu are habar de identitatea ta, căruia poţi să-i îndrugi verzi şi uscate, poţi să fii cine vrei tu, scapi de limita învelişului uman, de diferenţa dintre sexe, îţi construieşti un univers aşa cum îl vrei tu. E ca şi cum ţi-ai oferi o călătorie în afara trupului şi ai deveni altcineva, e o chestie liberatoare.
Dacă la început răspundeam tuturor celor ce mă întrebau din start : asl, pls şi alte prescurtări idioate de genul asta, după o vreme am învăţat că ăştia se numesc ţărani, aşa că am început să ma centrez pe cei care scriau o frază inteligentă pe ecran din prima clipă a conversaţiei. De exemplu : la tine plouă ?sau : citesc Eliade sau orice altceva care era inteligent.
Într-o seară, pe când ascultam Linking Park, In The End, la puţină vreme de la intrarea mea în lumea internetului, am văzut pe loby un nick neobişnuit : hackerul.
Îmi alesesem ca nick cafeaua-cu-sare şi în scurt timp, după câteva replici cu Noni, după cum mi-a spus că-l cheamă, i-am cerut o poză. Când mi-am verificat mailul, am rămas traznită. Îmi trimisese trei poze: una care îl înfăţişa, un puşti cu părul negru, cârlionţat şi purtând un tricou cu o formaţie punk ; alta, în care era ras în cap, dar nu radical, pentru că avea capul ca tatuat cu tot felul de cerculeţe, iar a treia poză cu o tipă senzuală, cu buze pline, brunetă, cu părul scurt.
-Dar cu tipa ce-i ?l-am întrebat, curioasă.
-E idealul meu de femeie, am văzut pe ecran.
Mă gândeam că tipa era total diferită de mine, eu fiind la vremea aceea roşcată, cu părul lung.
-Bună gagica, i-am spus, cu o uşoară urmă de regret, dar care nu avea cum să transpară pe ecran.
-Dar îmi plac şi blondele, şi roscatele, mi-a răspuns, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul.
(...)
Într-un final am văzut apropiindu-se de mine un puşti nu foarte înalt, cu nişte căşti pe urechi şi un tricou imprimat cu o formaţie punk. ‘Ce crud e’ mi-am zis, gândindu-mă că n-o s-avem ce discuta, cu toate ca impresia asta avea să mi se şteargă curând.
Ne-am luat o cafea cu cicoare şi ne-am aşezat la prima masă de pe terasă. De la bun început, Noni a afişat o siguranţă de sine, secondată de un jemenfisim care îl prindea ; uneori mă privea în ochi întrebător, cu un zâmbet în colţul gurii, curios ce gândesc cu adevărat despre întâlnirea noastră, eu care făceam eforturi să par dezinvoltă, dar eram deja subjugată de farmecul lui.
Mă aşteptam să-mi spună din moment în moment că era timpul să plece la serviciu-avea un job part-time la un net ; era trecut de ora 12 şi pe la 13 trebuia să fie acolo, dar el se încăpăţâna să vorbească cu mine despre o grămadă de subiecte, dar în acelaşi timp aruncându-mi priviri incandescente, ca şi cum ele erau o perdea ce masca singurul subiect la care ne gândeam de fapt amândoi.
Puştiul era plin de viaţă, îmi vorbea de role şi de jocuri pe calculator ( counter strike şi diablo), era spontan, nu avea idei fixe, era un amestec ciudat de copilărie, indolenţă, ambiţie şi deşteptăciune. Era un tip de băiat pe care nu-l mai întâlnisem.
După aia ne-am dus în Cişmigiu şi el s-a aşezat călare pe o bancă, în acelaşi timp privindu-mă cu subînţeles, ceea ce m-a făcut să ma simt ciudat, pentru că nu mai avusesem niciodată o întâlnire cu cineva atât de tânăr. Bine, nu era mai tânăr ca mine decât cu 3 ani, dar avea alura unui pusşti.
Mi-a povestit cum a spart nişte servere de la o binecunoscută televiziune naţională, cum a luat nişte logouri de la un net, era isteţ foc. Aveam de-a face cu un hacker, o creatură inteligentă şi plină de farmec.
După-amiaza, în timp ce el era la serviciu, am intrat din nou pe chat şi Noni mi-a vorbit despre muzică, despre viaţă, simţeam că se leaga ceva ; ‘dacă vrei vino la mine deseară, bem bere, ascultăm muzică,’ i-am spus şi, spre surprinderea mea, a venit.
(...)
Cap XI Natura, o alternativa pentru sex si dragoste-Bulevardul Iluziilor colt cu strada Libertatii
(...)
Aşadar mă aflam în buda vagonului de tren, sporovăind fericită despre câte-n lună şi-n stele cu prietena mea Daphné, care mă invitase în acea excursie.
O parte din grup veniseră în cuplu, alţii erau singuri, ca mine.
De când o terminasem cu poetul, nu avusesem o relaţie prea strânsă cu vreun tip, doar de două ori mi s-a părut că zăresc nişte tipi mai plăcuţi, unul din ei pe care l-am întâlnit la discoteca Blue Night, din Grozăveşti, Gani, slăbuţ, brunet, dar cu ochi frumoşi, care îmi povestea tot timpul de Galaţi (de unde era) şi că pentru el femeia ideală era cea cu care nu se cearta niciodată ( ce plictisitor! îmi spuneam), care pe deasupra era şi gelos, de care m-am despărţit la scurtă vreme. Despre el ţin minte că ne mozoleam pe coridoarele insalubre ale caminului A, pe întuneric, dar nu am ajuns niciodată la mai mult.
Al doilea tip de care mi-a plăcut a fost un coleg de an, Mihnea, un tip înalt, blond, cu ochi albaştri, inteligent, cu care mergeam adesea în parc, unde compuneam uneori poezii la umbra unui copac, pe care el le semna totdeauna cu Allport Gallas. Într-o zi pe când mergeam la coafor, m-am întâlnit cu Mihnea pe stradă şi m-a însoţit din proprie iniţiativă până la locul cu pricina, aproape de Piaţa Amzei. A aşteptat răbdător până părul meu a fost coafat, apoi m-a însoţit până în staţia de autobus, unde înainte să plece m-a sărutat îndelung.
După aceea nu s-a mai întâmplat nimic, nu am discutat niciodată acel incident. Sărutul nostru s-a topit ca un fulg de nea admirat doar o clipă. Unele relaţii în viaţă asta sunt ca visele de care îţi aminteşti la trezire că au fost mişto, dar după câteva secunde le uiţi definitiv.
Aşa că la momentul în care contemplam munţii de la geamul toaletei eram liberă ca pasărea cerului şi nu simţeam că-mi lipseşte ceva.
Trenul a oprit după aproximativ trei ore în Predeal, de unde am pornit veseli, cu rucsacurile în spinare, către înălţimile ce ne aşteptau.
(...)
Aşadar mă aflam în buda vagonului de tren, sporovăind fericită despre câte-n lună şi-n stele cu prietena mea Daphné, care mă invitase în acea excursie.
O parte din grup veniseră în cuplu, alţii erau singuri, ca mine.
De când o terminasem cu poetul, nu avusesem o relaţie prea strânsă cu vreun tip, doar de două ori mi s-a părut că zăresc nişte tipi mai plăcuţi, unul din ei pe care l-am întâlnit la discoteca Blue Night, din Grozăveşti, Gani, slăbuţ, brunet, dar cu ochi frumoşi, care îmi povestea tot timpul de Galaţi (de unde era) şi că pentru el femeia ideală era cea cu care nu se cearta niciodată ( ce plictisitor! îmi spuneam), care pe deasupra era şi gelos, de care m-am despărţit la scurtă vreme. Despre el ţin minte că ne mozoleam pe coridoarele insalubre ale caminului A, pe întuneric, dar nu am ajuns niciodată la mai mult.
Al doilea tip de care mi-a plăcut a fost un coleg de an, Mihnea, un tip înalt, blond, cu ochi albaştri, inteligent, cu care mergeam adesea în parc, unde compuneam uneori poezii la umbra unui copac, pe care el le semna totdeauna cu Allport Gallas. Într-o zi pe când mergeam la coafor, m-am întâlnit cu Mihnea pe stradă şi m-a însoţit din proprie iniţiativă până la locul cu pricina, aproape de Piaţa Amzei. A aşteptat răbdător până părul meu a fost coafat, apoi m-a însoţit până în staţia de autobus, unde înainte să plece m-a sărutat îndelung.
După aceea nu s-a mai întâmplat nimic, nu am discutat niciodată acel incident. Sărutul nostru s-a topit ca un fulg de nea admirat doar o clipă. Unele relaţii în viaţă asta sunt ca visele de care îţi aminteşti la trezire că au fost mişto, dar după câteva secunde le uiţi definitiv.
Aşa că la momentul în care contemplam munţii de la geamul toaletei eram liberă ca pasărea cerului şi nu simţeam că-mi lipseşte ceva.
Trenul a oprit după aproximativ trei ore în Predeal, de unde am pornit veseli, cu rucsacurile în spinare, către înălţimile ce ne aşteptau.
(...)
Cap X Rockul si manelele -Bulevardul Iluziilor colt cu strada Libertatii
(...)
Uneori te loveşti de surprize plăcute chiar de unde nu te aştepţi. Sigur, surprizele astea pot să ducă la alte surprize, dar aşa e în tinereţe: te loveşti din surprize în surprize. Pe fotoliile de piele roşie din holul televiziunii, stătea un tip blond, cu ochelari de soare, şi o tipă roşcată, fiţoasă. Se vedea de la o poştă că erau profesionişti, totuşi habar n-aveam cine erau, până nu s-au prezentat. Auzisem de el, deşi vag, pentru că nu mă omoram după ce cânta el, manele.
Când mă gândesc la manele, îmi amintesc de multe ori de un chef din Grozăveşti la care m-a invitat o colegă cu care mă înţelegeam super, dar care m-a uimit prin preferinţele ei muzicale.
N-am nimic împotriva manelelor, dar prefer totuşi cantecele cu versuri inteligente, chiar dacă sunt fără perdea. Cum stăteam eu, încercând să leg o conversaţie sau să aud o melodie care m-ar fi incitat la dans, am văzut cum un puhoi de studenţi s-au repezit pe ring, aşteptând primele versuri ale unei noi manele, pare-se, care făcea furori. Şi atunci am auzit refrenul ce-i scotea din minţi : Pi la spati pi la spati (să ne-o punem-ziceau studenţii…zi şi noapti…pi la spati pi la spati(să ne-o punem)…zi şi noapti…’
În incinta Oglindei TV, cântăreţul din faţa mea, Bobi, a început să-mi fredoneze ‘Frumoasa’, care era compusă de el şi care era o manea celebră. Eram uimită ca tipul parea inteligent şi în acelaşi timp cânta manele. Iar dădusem peste un specimen rar.
După ce a aflat că eram la prima urcare pe scenă, într-un moment în care Mada şi roşcata erau nu ştiu unde, tipul şi-a scos ochelarii, dezvăluind nişte ochi albaştri limpezi şi m-a întrebat dacă vreau să înregistrez într-un studio performant. Am rămas puţin şocată, dar sub impresia ochilor lui albaştri i-am răspuns că da. În fond nu mai avusem ocazia de a înregistra intr-un studio muzical şi ştiam că nici n-o sa mai am prea curând acea ocazie.
(...)
.
Uneori te loveşti de surprize plăcute chiar de unde nu te aştepţi. Sigur, surprizele astea pot să ducă la alte surprize, dar aşa e în tinereţe: te loveşti din surprize în surprize. Pe fotoliile de piele roşie din holul televiziunii, stătea un tip blond, cu ochelari de soare, şi o tipă roşcată, fiţoasă. Se vedea de la o poştă că erau profesionişti, totuşi habar n-aveam cine erau, până nu s-au prezentat. Auzisem de el, deşi vag, pentru că nu mă omoram după ce cânta el, manele.
Când mă gândesc la manele, îmi amintesc de multe ori de un chef din Grozăveşti la care m-a invitat o colegă cu care mă înţelegeam super, dar care m-a uimit prin preferinţele ei muzicale.
N-am nimic împotriva manelelor, dar prefer totuşi cantecele cu versuri inteligente, chiar dacă sunt fără perdea. Cum stăteam eu, încercând să leg o conversaţie sau să aud o melodie care m-ar fi incitat la dans, am văzut cum un puhoi de studenţi s-au repezit pe ring, aşteptând primele versuri ale unei noi manele, pare-se, care făcea furori. Şi atunci am auzit refrenul ce-i scotea din minţi : Pi la spati pi la spati (să ne-o punem-ziceau studenţii…zi şi noapti…pi la spati pi la spati(să ne-o punem)…zi şi noapti…’
În incinta Oglindei TV, cântăreţul din faţa mea, Bobi, a început să-mi fredoneze ‘Frumoasa’, care era compusă de el şi care era o manea celebră. Eram uimită ca tipul parea inteligent şi în acelaşi timp cânta manele. Iar dădusem peste un specimen rar.
După ce a aflat că eram la prima urcare pe scenă, într-un moment în care Mada şi roşcata erau nu ştiu unde, tipul şi-a scos ochelarii, dezvăluind nişte ochi albaştri limpezi şi m-a întrebat dacă vreau să înregistrez într-un studio performant. Am rămas puţin şocată, dar sub impresia ochilor lui albaştri i-am răspuns că da. În fond nu mai avusem ocazia de a înregistra intr-un studio muzical şi ştiam că nici n-o sa mai am prea curând acea ocazie.
(...)
.
Cap IX Poetul
Mi-a trecut cu greu de Zimbru, nu mă puteam lipi de nici un alt băiat. Îmi petreceam timpul liber-mi cel din timpul cursurilor-scriind poezii. Mai scriam o poezie, mai boceam iluzia iubirii mele pentru el. Totul era scldat într-o ceaţă lacrimogenă şi fără sens.
Colegele mele de cameră-două surori-erau subţirele şi intelectuale, păreau că au alte preocupări decât mine ; toată ziua le vedeam cu nasul în cărţi ; o chestie pe care voiam şi eu s-o fac, dar care în general mi se părea fără sens ; în schimb, talentul pe care-l apreciam cel mai mult la ele era arta cu care făceau supă de ştevie ; în ce mă priveşte, mai găteam şi eu, dar gatitul mei consta în încălzirea mâncării pe care o primeam de acasă în pachete, o dată la două săptămâni ; în rest, îmi luam câte o conservă de pate sau turtă dulce.
Am mâncat turta dulce cam trei ani la rand, că n-aveam bani de alt desert. Uneori mă uitam cu jind la vreo colegă cu talente în dexteritate, care mai şutea câte un fruct, o Eugenia sau un cub knor; mi-ar fi plăcut să am şi eu astfel de talente.
Cu succesul la băieţi era chiar ca la începutul adolescenţei : cine vine nu-i de mine, cine-mi place bai nu-mi face, cu alte cuvinte eu şi cei de care îmi plăcea-se mai întâmpla să-mi cadă cu tronc vreun coleg sau chiar profesor, aşa cât să-mi reîmprospătez imaginaţia când mă aflam seara în pat- eram ca două trenuri paralele care nu se întâlnesc nici din greşeală.
După ore şi chiar în timpul orelor, când era mare plictiseală, mă apucam să scriu poezii. Evident, nu le arătam la nimeni, pentru că erau cam lacrimogene şi eram conştientă de asta, nu aveam chef ca cineva care mă cunoştea cât de cât să afle de dragostele mele imaginare şi platonice, mai bine-zis de stările mele melancolice, aşa le-aş putea numi cel mai bine.Totuşi, după o vreme mi-am zis să le dau cuiva avizat să le citească. Şi unde puteam găsi o opinie mai bună decât într-un cenaclu.
M-am tot interesat în jur unde să găsesc aşa ceva ; în cele din urmă, în holul Facultăţii de Litere, am văzut un anunţ care mă interesa : Cenaclu Literar.
N-am pierdut vremea şi am sunat imediat la numărul de telefon afişat. La capătul celuilalt al firului de telefon mi-a răspuns un tip cu o voce subţire, plăcuta.
I-am dat neîntârziat rendez-vous lângă Cişmigiu şi m-am prezentat cu emoţie, ţinând în braţe câteva foi cu poezii. Dintr-un autobus a coborât un tânăr slab, cu nişte ochi calzi ca mierea. Faptul că era îmbrăcat aproape în zdrenţe m-a cam descumpănit, totuşi, privirea lui mi-a plăcut; asta a fost prima mea întâlnire cu poetul rebel M, liderul unei generaţii de poeţi din care aveam să fac şi eu parte, dar într-un mod cu totul special.
Peste câteva zile l-am auzit recitând în Lăptărie, unde am mers cu un tip pe care mi l-a prezentat Daphné, şi atunci am avut o adevărată revelaţie.
Nu mai auzisem versuri atât de radicale şi de şocante!’Îţi introduc penisul meu negru în gură, Romania’
Versurile lui mi-au răsunat în creieri şi în suflet ca o simfonie despre realitatea românească.
Am simţit că am găsit un profet al literaturii pe care îl căutasem demult; stăteam, fumam şi nu-mi venea să cred că cineva putea să aibă un curaj atât de pregnant să scrie într-o asemenea manieră; pielea mi se făcuse găină şi mă gândeam cum ar fi să încerc să scriu şi eu în aceeaşi manieră.
Colegele mele de cameră-două surori-erau subţirele şi intelectuale, păreau că au alte preocupări decât mine ; toată ziua le vedeam cu nasul în cărţi ; o chestie pe care voiam şi eu s-o fac, dar care în general mi se părea fără sens ; în schimb, talentul pe care-l apreciam cel mai mult la ele era arta cu care făceau supă de ştevie ; în ce mă priveşte, mai găteam şi eu, dar gatitul mei consta în încălzirea mâncării pe care o primeam de acasă în pachete, o dată la două săptămâni ; în rest, îmi luam câte o conservă de pate sau turtă dulce.
Am mâncat turta dulce cam trei ani la rand, că n-aveam bani de alt desert. Uneori mă uitam cu jind la vreo colegă cu talente în dexteritate, care mai şutea câte un fruct, o Eugenia sau un cub knor; mi-ar fi plăcut să am şi eu astfel de talente.
Cu succesul la băieţi era chiar ca la începutul adolescenţei : cine vine nu-i de mine, cine-mi place bai nu-mi face, cu alte cuvinte eu şi cei de care îmi plăcea-se mai întâmpla să-mi cadă cu tronc vreun coleg sau chiar profesor, aşa cât să-mi reîmprospătez imaginaţia când mă aflam seara în pat- eram ca două trenuri paralele care nu se întâlnesc nici din greşeală.
După ore şi chiar în timpul orelor, când era mare plictiseală, mă apucam să scriu poezii. Evident, nu le arătam la nimeni, pentru că erau cam lacrimogene şi eram conştientă de asta, nu aveam chef ca cineva care mă cunoştea cât de cât să afle de dragostele mele imaginare şi platonice, mai bine-zis de stările mele melancolice, aşa le-aş putea numi cel mai bine.Totuşi, după o vreme mi-am zis să le dau cuiva avizat să le citească. Şi unde puteam găsi o opinie mai bună decât într-un cenaclu.
M-am tot interesat în jur unde să găsesc aşa ceva ; în cele din urmă, în holul Facultăţii de Litere, am văzut un anunţ care mă interesa : Cenaclu Literar.
N-am pierdut vremea şi am sunat imediat la numărul de telefon afişat. La capătul celuilalt al firului de telefon mi-a răspuns un tip cu o voce subţire, plăcuta.
I-am dat neîntârziat rendez-vous lângă Cişmigiu şi m-am prezentat cu emoţie, ţinând în braţe câteva foi cu poezii. Dintr-un autobus a coborât un tânăr slab, cu nişte ochi calzi ca mierea. Faptul că era îmbrăcat aproape în zdrenţe m-a cam descumpănit, totuşi, privirea lui mi-a plăcut; asta a fost prima mea întâlnire cu poetul rebel M, liderul unei generaţii de poeţi din care aveam să fac şi eu parte, dar într-un mod cu totul special.
Peste câteva zile l-am auzit recitând în Lăptărie, unde am mers cu un tip pe care mi l-a prezentat Daphné, şi atunci am avut o adevărată revelaţie.
Nu mai auzisem versuri atât de radicale şi de şocante!’Îţi introduc penisul meu negru în gură, Romania’
Versurile lui mi-au răsunat în creieri şi în suflet ca o simfonie despre realitatea românească.
Am simţit că am găsit un profet al literaturii pe care îl căutasem demult; stăteam, fumam şi nu-mi venea să cred că cineva putea să aibă un curaj atât de pregnant să scrie într-o asemenea manieră; pielea mi se făcuse găină şi mă gândeam cum ar fi să încerc să scriu şi eu în aceeaşi manieră.
Inscription à :
Articles (Atom)