cap VIII Vama Veche

Primele luni la Bucureşti au fost de o singurătate insuportabilă. Mai făceam chef de una singură cu o sticlă de palincă de la ai mei şi când colegele mele erau plecate-ele care erau prea finuţe pentru a aborda astfel profunzimile vieţii-mergeam la cursuri la început la toate, apoi, încetul cu încetul golul existenţei mele s-a adâncit şi tot ce voiam era puţină linişte, puţină alinare, în singurătatea camerei mele, după forfota unei zile în care simţeam că lumea se agită pentru nimic, pentru nişte note.
Durerea după pasiunea pierdută mi-a lăsat un vid imens, nu mai simţeam atracţie pentru nici un alt băiat, îmi duceam zilele într-o indiferenţă totală.
Din când în când mă gândeam la Zimbru şi atunci mă apuca un dor sfâşietor. Nu ştiu ce e mai rău : o pasiune devoratoare, violentă, sau indiferenţa. Prima îţi distruge viaţa, a doua îţi aduce un vid în suflet.
E nevoie de timp să-ţi scoţi din suflet pe cineva cu care ai trăit ceva foarte intens. Îmi duceam zilele tern, fără nimic care să-mi atingă inima, încercam pur şi simplu să uit.
Dup luni de zile însă amintirea lui încă mă răscolea, prietenia noastră mă bântuia ca un film căruia nu poţi să-i accepţi sfârşitul trist, deşi văzusem acel sfâşit de mii de ori. Starea asta s-a prelungit până în primă vară de student în capitală.

Norocul meu a fost cu Daphné, o tipă plină de viaţă, care mă mai scotea din amorţeala vieţii mele triste. Ea a fost cea care mi-a propus într-o zi să mergem la mare, mai precis la Vama Veche.
Auzisem multe lucruri despre Vamă, iar unul din ele era că acolo se făcea nudism.